Natura noastră profundă este să fim fericiți și împăcați cu noi înșine, cu ceilalți și cu Dumnezeu. Iar pentru asta nu ar trebui să facem nici un efort. Singura noastră treabă este să ne curățăm mintea de toate blocajele și preconcepțiile asimilate din societatea noastră pervertită moral, social și cultural, încă din clipa în care am apărut.

Cea mai mare perversiune morală este să educi un copil de mic în frica de a fi el însuși și cu convingerea că s-a născut păcătos și va muri păcătos.

Tot ce e contrar naturii umane ne devine povară, ne blochează, ne deconectează de la Sursă, ne scoate din flux. În religii este îndeobște numit păcat. Nu ar trebui să vină nimeni să ne spună că nu ne este bine să facem un anumit lucru sau să trecem printr-o anumită experiență cu voia noastră. Ar trebui să simțim, să știm și să nu vrem aces lucru, natural. Dar am fost educați că „cineva acolo sus” stă și ne privește, ne judecă și ne pedepsește, la fel cum ne și poate ierta pentru „păcatele” noastre. Așadar, nu mai este răspunerea noastră interioară ci a devenit – cel mult exterioară. Ba mai mult, cel mai adesea și aruncăm vina pentru prostiile noastre, pentru greșelile și răutățile noastre dar mai ales pentru deciziile noastre pe Cel care „ar fi putut să ne ferească de ele”. Confundăm soarta cu destinul și cu alegerile noastre neasumate și iresponsabile. 

Dacă am fi învățați de mici să ne asumăm acțiunile și deciziile, viața noastră ar arăta cu totul altfel, ar fi una trăită conștient și mereu la maxim, în care am dărui zi de zi totul pentru a primi totul de la Dumnezeu, adică maximul potențialului nostru uman. 

Fără a conștientiza că Dumnezeu se află în sufletul nostru și ne oferă totul, viața noastră își pierde sensul în obiective și presupuse valori exterioare. Adică ne trăim viața absent, ca și cum nu ar fi despre noi. Viața trăită conștient e plină de sens, de valoare, de potențial și creație.

Nu mai contrează ce se întâmplă în jur sau ce ne apare în cale, pentru că știm că Universul nu e nici pe departe ceea ce sau doar ceea ce vedem. Nu ne mai deranjează, nu ne mai tulbură, nu ne mai fură pacea inimii nimic, pentru că știm că toți și toate au rostul și calea lor în această existență.  Nu mai judecăm nimic din ceea ce vine spre noi pentru că știm că toate se fac în armonie cu sensul vieții, cu un rost și cu un folos.

Adevărul nu trebuie demonstrat în nici un fel. Știința doar confirmă cu pași mici Adevărul. Paradoxul e că asta ar trebui să facă religia. Să știe deja că Dumnezeu există dincolo de toate și prin toate!